BRAZIL

(20) BRAZIL
(1985)


We are all in this together, kid

BRAZIL e o capodoperă în regia lui Terry Gilliam regizor ce se află no.1 în preferințele mele în ceea ce privește stilul și maniera de-a realiza un film, artist ce m-a încântat la culme cu The Imaginarium of Dr. Parnassus și recentul The Zero Theorem care s-a filmat la București. Totodată, BRAZIL face parte din colecția mea de filme, vizionat de nenumărate ori ce intră lejer în top 5 filme văzute de mine all time, iar eu am văzut destule filme de calitate la viața mea. Spre neștiința unora, în film -cea de-a 7-a artă- regizorul e artistul, el creează arta, actorul nefiind artist pentru că el pur și simplu imită personaje. Trecând peste asta, BRAZIL te cucerește prin decorurile și grafica nemaiîntâlnite în cinematografie dar și cu parabolele lor sociologice, prezentând o societate paranoică, bolnavă, dezumanizantă și profund birocratică.


Reiau o idee ce apare și în recenzia filmului Annie Hall și pe care ar fi trebuit să o introduc și în Stalker aceea că această ecranizare nu poate fi văzută oricum și oricând, multora dintr-un segment uriaș al cinefililor crezând că e o pierdere de vreme, un film neînțeles, sau chiar prost. Filmul Brazil, fie ajunge să te prindă și să-l îndrăgești în așa măsură încât să vrei să-l mai vezi, fie ajunge să fie oprit pe undeva pe la minutul 30 și să faci altceva. Asta în funcție de cultura cinematografică (și de cultură în general) a fiecăruia.


Titlul "Brazil" nu are nicio legătură cu Brazilia ca țară, ci compune coloana sonoră din timpul filmului ce poate fi auzită complet (la fel ca în Titanic) la final de ecranizare. Melodia se numește Aquarela do Brasil iar Gilliam a fost inspirat de un solitar de pe o plajă pustie ce asculta acest cântec la nesfârșit. Protagonistul Sam Lowry (Jonathan Pryce ) e un funcționar care lucrează într-un "departament fundătură" din cadrul Ministerului de Informații, în ciuda voinței mamei sale care vrea să-l scoată de acolo prin relații sus-puse și printre altele să-l căsătorească cu fiica uneia din prietenele sale. Sam Lowry are alte planuri sau mai cu seamă vise pentru că în fiecare seară o visează pe Jill Layton (Kim Greist) de care se îndrăgostește în vis, dar și în realitate când își dă seama că ea există cu adevărat. Aceasta nu arată ca o prințesă așa cum îi apare lui Sam în vise, ci în salopetă murdară conducând un camion. Să fie ăsta unul din motivele din cauza cărora să nu-i mai fie pe plac? Nicidecum!



Plecând de la premisa că cei de la Departamentul înregistrări au făcut o greșeală impardonabilă și l-au arestat pe Buttle în loc de Tuttle, acesta este torturat și apoi ucis. Modul în care șeful lui Sam, Mr. Kurtzman (Ian Holm) pune problema arată cât de inuman e sistemul și cât de bine se merge pe aruncatul pisicii moarte în curtea vecinului. E o problemă? Ce bine că nu e la departamentul nostru. O societate așa cum am caracterizat-o la început nici nu-și poate pune problema eticii sau a moralității. Confuzia Tuttle - Buttle, aduce o victimă a celui din urmă, care e ucis prin tortură de prietenul lui Sam, un tip de treabă, familist, care are tripleți.

Pentru că vroia cu tot dinadinsul să ajungă la persoana iubită pe care o visa în fiecare seară, Sam accepta promovarea pe care mama sa i-o propusese inițial și fiind de partea dreptății, atât el, cât și Jill ajung complici la obstrucționarea organelor statului în ceea ce privește cazul Buttle. Aceștia sunt nevoiți să fugă cu camionul de serviciu al lui Jill Layton de forțele de ordine care-i urmăreau cu niște transportoare neobișnuite ce nu au cum să nu-ți atragă atenția. Alături de acestea, apar lifturile, mașinile, modul de organizare a transporturilor pe cale aeriană de tip nivel, iar asta nu poate fi decât semnătura lui Terry Gilliam


Pe fondul unor presupuse atacuri teroriste care erau produse tot de către cei de la butoane pentru a ține populația sub observație strictă și a justifica bugetul imens al Ministerului Informației se produce această poveste superbă. O poveste despre o societate distopică unde orice lucru se strică și unde apare cultul nevinovăției exprimat. Cine l-a omorât pe Harry Buttle?.
-“Eu știu că ați luat greșit omul.
-Tranzitul informațiilor ne-a luat greșit omul. Eu l-am acceptat cu buna credință ca fiind omul bun. Am greșit?
-L-ai omorât pe Buttle!
-Sunt parametrii bine determinați meniți sa prevină astfel de lucruri. N-a fost vina mea ca starea inimii lui Buttle nu a apărut pe fisa lui Tuttle.”
[…]
-Sunteți d-na Buttle? Numele meu este Lowry. Aaa..Sam Lowry…Sunt de la Ministerul Informației. Am venit sa va înmânez un cec. Este o restituire de fapt. S-a făcut o greșeală.
-Greșeală?
-Da. Nu la departamentul meu, eu lucrez la înregistrări. Nu…este…vă lămuresc imediat. Se pare că domnul Buttle a fost pus să plătească în plus de “Recuperarea Informațiilor". De obicei ei nu fac greșeli dar mă gândesc că suntem cu toți oameni […] De fapt venirea mea aici e destul de neortodoxă pentru ca plățile se fac de obicei prin computerul central dar cum au fost anumite dificultăți ne-am gândit ca în loc să mai întârziem să primiți cecul acum când e Crăciunul și sărbătorile.
-Soțul meu a murit, așa-i?
-Vă asigur d-na Buttle că Ministerul este foarte atent cu eradicarea oricărei erori dar dacă aveți de făcut vreo reclamație aș fi bucuros să vă trimit formularele potrivite.

Scena asta și colajul ăsta de dialoguri mai apare într-un articol de-al meu și arată culmea birocrației și a societății bolnave la propriu. Cred că nici a noastră nu e departe, mai ales că viața bate filmul. Nu e departe, exceptând elementele și decorurile atipice, tipice lui Terry Gilliam.


De menționat e că la un moment-dat apare și Robert de Niro ce interpretează rolul unui justițiar ce repară lucruri în semn de protest într-o societate distopică, în care lucrurile se strică și nu le poți repara tu de unul singur, pentru că trebuie să-i chemi pe cei de la Central Services care nu au formularul b-6, în primă fază.


Diversiunile cu atacurile teroriste sunt evident puse la cale de guvern, care vrea să controleze un segment cât mai mare din populație, alocând astfel o sumă uriașă Ministerului Informației. (Ca și în Brazil, puțin și pe la noi prin Ro. Păi cine are salarii mari? Medicii și profesorii? Nicidecum! Cei din servicii, armată și poliție, pentru că ei îi apără de populație pe cei care sunt stăpânii legii, aka senatorii și deputații). Minister care pe cât de mare e (5 niveluri de securitate) pe atât de birocratic și neeficient se dovedește a fi.


Sam Lowry are parte de un final tragic fiind o victimă a sistemului pe care l-a servit și ajunge să fie torturat și ucis chiar de prietenul său cel mai bun, familistul cu tripleți. Ce să-i faci, datoria înainte de prietenie...


Eu spun că e păcat să treci peste acest film dacă te-ai săturat de gândirea în serie a regizorilor de la Hollywood căci asemeni lui Stanley Kubrick, Gilliam e un regizor neconvențional, aș spune cel mai neconvențional dacă termenul permite un astfel de grad de comparație. 
Și cred că permite.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Închisoarea Îngerilor

Portocala mecanică

Cronica de film: Inglourious Basterds