Amélie

(10) Amélie

(2001)

Amélie sau Le fabuleux destin d'Amélie Poulain e o peliculă atipică aparținând cinematografiei franceze ce aparține genului comic-romantic ce bate puțin și spre aventură. Apărută pe marele ecran pe vremea când începusem a frecventa cinematografele, cei ce se gândeau la binele colectiv au decis să îmbine distracția, ieșirile în oraș (de care îmi amintesc cu drag), cu această expresie puternică de artă numită film. În Piața Sfatului am impresia, că, alături de Gladiator și prăjitura evenimentului - Filantropica, la festivalul de film Stella Artois în aer liber, a rulat această superbă ecranizare care dincolo de platitudinile de care mă feresc să le inserez, prezintă povestea unei persoane neconvenționale relatată de un narator care face niște conexiuni ce bat spre efectul fluturelui 

Pe 3 septembrie 1970, ora 06:28 și 32 de secunde după amiaza, o muscă albastră din specia Calliphoridae, capabilă să-și miște aripile de 14, 670 de ori pe minut s-a așezat pe strada Saint-Vincent Montmarte. În aceeași secundă, pe terasa unui restaurant vântul se strecură pe sub fața de masă făcând paharele să danseze fără ca cineva să observe. În același timp, la etajul 5 al nr-ului 28 de pe strada Trudaine, Eugène Colère întros de la înmormântarea celui mai bun prieten, Emile Maginote îi ștergea numele din agenda telefonică... Tot în aceeași secundă, un spermatozoid conținând cromozomul X și aparținând domnului Raphaël Poulain s-a detașat din pluton pentru a întâlni un ovul aparținând doamnei Amandine. Nouă luni mai târziu, se năștea Amélie Poulain

Momentul cheie al peliculei, decesul Prințesei Diana, elementul care în ecranizarea lui Jean Piere Jeanet a făcut-o pe Amélie, să iasă din carapacea ei și din modul neconvențional dar nu mai puțin interesant de viață impus de contextul social al unei familii bizare formate dintr-un tată hiper protectiv, medic militar care-i făcea controale periodice la inimă, îi relevă o nouă misiune: un nou sens pe care-l va da vieții sale așa cum știe mai bine (să îndrepte viața ei prin pretextul îndreptării vieții celor din jurul ei). Iar prin asta născocește o serie de strategii ce numai o persoană profundă le-ar putea înfăptui. Pelicula e plină de elemente tipice filmului european, ceva mai multe decât ne-am obișnuit să vedem în tradiționalul cinematograf american de la Hollywood.

Deși, criticat dur de cea mai mare parte a consumatorilor de film fără cultură cinematografică, povestea e cea a unei tinere adorabile care ajută oamenii din umbră, să-și realizeze visele fără a și le încurca sieși iar asta nu te poate lăsa indiferent...

Coloana sonoră a lui Yann Tiersen e o cireașă pe tortul ăsta cinematografic, asemeni cerceilor puși de tânăra care învăța alături de mama ei și căreia îi făceau plăcere adevăratele lucruri de care merită să te bucuri. Lucruri simple precum a sparge crusta cremei de zahăr, a băga mâna într-un sac de boabe spre a-și încânta simțul tactil... aruncatul pietricelelor în Senna, eliberarea imaginației din orice frâu și... privitul oamenilor.