Annie Hall

(11) Annie Hall
(1977)


Annie Hall, răsfățatul Academiei Americane de Film a anului 1977, care a câștigat 4 oscaruri din 5 nominalizări, printre care și Cel mai bun film e o comedie romantică a lui Woody Allen care este regizor și co-scenarist alături de Marshall Brickman. Celebra ecranizare a cineastului care-l are ca protagonist începe cu discursul despre esența vieții văzută de un nevrotic ce se tratează la psihiatru de 15 ani și totodată de un intelectual, pentru că, până la urmă aceștia sunt cei care adâncesc problemele cotidiene văzute de ceilalți în mod superficial. Discurs din care nu lipsesc termeni ca: plin de singurătate, necazuri, suferință și nefericire care "te copleșesc deodată".


Deși nu-i place să recunoască, acesta trece prin de neocolita  criză a vârstei de 40 de ani, care presupune, printre altele și o introspecție a propriei sale vieți și nu în cele din urmă analiza foarte lucidă, tipică intelectualului, asupra relației cu una din fostele sale iubite, cea care dă titlul filmului, Annie Hall, a cărui chip aduce cu asemănarea celebrei Julian Moore, asta ca o paranteza pe care mi-o permit să o fac.


Filmul este unul gândit, plin de dialoguri care te pot face să-i pierzi firul și nu este recomandat celor care nu folosesc această activitate cerebrală. Producția în sine se rezumă la introspecția asupra vieții lui Alvy Singer (Woody Allen), comediantul care se transpune la un moment-dat în pielea elevilor de școală primară dar cu mintea de pe urmă, lucru pe care, trebuie să recunosc, îl făceam și-l fac și eu adesea. Felul în care cadrele sunt arătate cu transpunerea personajelor, precum și dialogurile pe care acesta le inițiază cu auditoriul mi se pare fantastic, iar asta nu poate fi decât semnătura lui Woody Allen. 

În linii mari filmul tratează problemele de cuplu și stilul de viață al anilor '70 și ne spune câte ceva despre oamenii fără probleme, dar care nu ezită să și le creeze, pentru că, până la urmă, viața-i simplă, nu-i așa? Doar oamenii o complică...


În film apar elemente care dau o notă aparte, printre care, una simpatică mi se pare aceea în care Alvy se oprește brusc din ceea ce părea a fi preludiul unei partide de amor în favoarea eliminării unui lucru care le zgândărește mintea intelectualilor, în cazul de față, conspirația privind asasinarea de către Lee Harvey Oswald a fostului președinte, John Fitzgerald Kennedy. Referitor la principala temă a filmului, și la faptul că protagonistul reușește cu succes să facă din orice nimic, o problemă amplificată nejustificat de mare, după prima despărțire de Annie, Alvy întreabă un cuplu care pare a funcționa perfect, Cum reușiți? Răspunsul acestora Suntem foarte superficiali, seci și nu avem nicio idee, contrastează orbitor cu uriașa masă de idei a intelectualilor, în special a celor care au capacitate de analiză mult peste medie, iar în cazul "eroului" nostru atinge paroxismul. Finalul relației dintre Alvy și Annie e unu matur și ușurător pentru ambele părți, după ce aceștia și-au dat seama în timpul călătoriei cu avionul din California către New York, că nu sunt făcuți unul pentru altul. Felul în care cei doi își separă lucrurile pe cale amiabilă arată după cum am menționat maturitate și luciditate, acea gândire seacă și totodată "la rece".


Scena de teatru de la final, când acesta ajunge să-și materializeze munca de manuscris pe o piesă și pe care acesta o realizează cu doi actori novici, e o descărcare freudiană a despărțirii dintre el și Annie, prin faptul că acesta o modifică, el fiind cel care i-a dat papucii cum se zice în termeni "academici". Acesta e un mod prin care artistul reușește să dea glas ultimelor secvențe ale relației de iubire dintre cei doi. "Ce vrei? Era prima mea piesă!"

În concluzie, filmul al cărui regizor, co-scenarist și protagonist e marele cineast Woody Allen nu e unul despre care se poate comenta cu ușurință, așadar, dacă nu-ți va fi plăcut recenzia, și dacă nu m-am ridicat la înălțimea filmului, rog să-mi fie cu iertare!


Opinia eroului nostru despre relațiile de dragoste nu poate fi dată la o parte și aș vrea să închei cu ea, fiind o premieră în publicarea recenziilor mele și permițându-mi cumva să fur din frumusețea filmului și să mi-o atribui: 
M-am gândit la gluma aia veche. Un tip se duce la psihiatru și spune: "Domnule doctor, fratele meu e nebun. Se crede găină" iar doctorul spune: "De ce nu-l internezi?" Tipul spune: "Aș face-o, dar am nevoie de ouă" Cred că asta e și părerea mea în ceea ce privește relațiile: Sunt cu totul iraționale, nebunești și absurde, dar cred că ne implicăm în continuare pentru că cei mai mulți dintre noi au nevoie de ouă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Închisoarea Îngerilor

Portocala mecanică

Cronica de film: Inglourious Basterds