Fight Club


(18) Fight Club
(1999)


Văd la sala de lupte bărbații cei mai puternici și mai isteți care au trăit vreodată. Văd atâta potențial și îl văd risipit. La naiba, o întreagă generație care pompează benzină, servește la mese, o generație de funcționari înrobiți. Publicitatea ne îndeamnă să cumpărăm mașini și haine, să avem meserii pe care nu le suportăm, doar ca să cumpărăm rahaturi de care nu avem nevoie. Suntem copiii mijlocii ai istoriei. Nu ne găsim nici rostul, nici locul. Noi nu avem Marele Război nici Marea Criză. Mare Nostru Război este unul spiritual... Marea Criză este cea a vieții noastre. Am crescut cu toții în fața televizorului, crezând că într-o zi vom fi miliardari, vedete de cinema sau staruri rock. Dar nu va fi așa. Începem să ne dăm seama de lucrul ăsta și suntem enervați la culme. 

Fight Club e o capodoperă socială în regia lui David Fincher (Alien, Se7en, The Game, The Social Network) care se menține de ceva timp în primele 10 filme în topul Internet Movie Data Base, cotat bine de critică și primit bine de marele public, bazată pe nuvela scrisă de Chuck Palahniuk

Fight Club, un nume prost ales oferit spectatorilor într-o mizerie de ambalaj ce poate face trimitere la un simplu film de acțiune cu bătăi, e o nestemată a cinematografiei destul de izolată pentru mediul ales, care a fost reabilitat mult mai târziu cu multe eforturi. 


Filmul e povestit de un narator în personajul lui Edward Norton, care poartă mai multe nume în acest film, în funcție de grupul de suport la care se află. Eu am ales să-l numesc Cornelius. Acesta e un corporatist insomniac care ajunge în niște grupuri de suport la recomandarea unui medic care refuzase să-i prescrie somnifere. Cornelius își creează un alter-ego ce-și face apariția în cadre de milisecunde dacă ești atent sau dacă nu ești la prima vizualizare a filmului, până să se cunoască realmente pe bancheta avionului cu care călătoreau. 


Cornelius care avea stilul de viață tipic american al consumatorului corporatist îmbrăcat la costum și cravată își schimbă viața radical după ce-și incendiază apartamentul cu toate "bunurile" și alege să intre alături de Tyler Durden în proiectul Fight Club a cărui prime două reguli sunt: Niciodată să nu vorbiți despre Fight Club!


Mai târziu se va transforma în Proiectul Mayehem, un proiect care presupune recrutarea unor anarhiști din ai cărui membri sunt foștii luptători din Fight Club având drept țintă demolările controlate ale imperiului financiar și corporațiilor. În proiect sunt recrutați tipi, foarte disciplinați, obedienți celor doi șefi, foarte bine antrenați, care anterior fusese refuzați din diverse motive: Ești prea gras! Ești prea... blond!

Mă întorc puțin la începutul filmului sa fac unele mențiuni. Dintr-un tip dependent de american high life style, Cornelius devine dependent de grupurile de suport frecventându-le fie pe cele cu cancer testicular, fie pe tuberculoși, fie pe cei cu leucemie. Datorită lor, acesta reușea să-și satisfacă nevoia de-a dormi și de-a-și întări psihicul știind că lumea te ascultă atunci când ești cu adevărat bolnav. În fiecare seară muream și în fiecare seară mă nășteam din nou.


În ecranizare apare și Marla Singer (Helena Bonham Carter) care asemeni lui Cornelius, nu suferea, nu murea, era doar un "parazit" dependentă de grupuri.Filozofia de viață a Marlei este că ar putea muri în orice moment. Tragedia, spunea ea, e ca asta încă nu s-a întâmplat trăindu-și viața în cel mai nonconformist mod pe care l-am întâlnit în întreaga cinematografie. Și cu apariția ei, toate planurile lui Cornelius au fost date peste cap. Acesta nu mai putea să plângă și din nou...avea insomnie.


Povestea e alambicată dar fiecare scenă și cadru își au locul lor, ăsta fiind unul din motivele din cauza căruia am sărit de la partea cu sala de lupte și m-am întors la partea cu grupurile de suport.

Unul din momentele cheie ale filmului apare când naratorul (denumit de mine în continuare Cornelius) îl întâlnește pe Tyler (cel mai bun prieten de unică folosință pe care l-am întâlnit, întrucât în avion - și în societate în general - totul tinde să fie de unică folosință, începând de la săpunul de unică folosință, tacâmurile de unică folosință până la felul în care mâncarea este ambalată) atunci când face o remarcă ce pare a fi inteligentă și nimic mai mult.

Tyler: Cum e treaba asta? Cu a fi inteligent?
Cornelius: cool
Tyler: Super! Acum e timpul să mergem mai departe - să ne ridicăm (moment în care Tyler își ia valiza)


Lucrul ce face trimitere la fenomenul evoluției și la lucrurile și stilul de viață pe care are de gând să i le împărtășească după ce l-a pus să-și incendieze apartamentul și la primit în casa lui dărăpănată, căci după filosofia lui Tyler nu ceea ce ai material te definește. e puțin cam greu de a digera asta, trebuie să recunosc. Tyler Durden: Toată lumea spune: fi perfect! Eu spun la naiba cu perfecțiunea. Nu fii perfect! Hai să evoluăm![...] Lucrurile pe care le deții ajung să te dețină. După ideile astea se ghidează Tyler Durden, un fabricant de săpun cu acte în regulă și carte de vizită a cărui materie primă era chiar din grăsimea acelor persoane cărora le vindea ulterior, după multe acte de vandalism în care îi angrenase și pe membrii sălii de luptă și care avea să devină o grupare de anarhiști de temut.

Finalul e unul paradoxal și surprinzător după ce Tyler îi divulgă lui Cornelius că și-a creat în persoana sa un alter-ego care arată mai bine ca el, e mai isteț ca el și și-o trage mai bine ca el. (Să nu uităm momentele din obscura casă a lui Durden împreună cu Marla, care nu mai știa ce să înțeleagă. Cănd o respingea, când o accepta și se futeau de cădea tencuiala de pe tavan). Un alter-ego creat de el însuși pentru a-l scoate din viața de rahat pe care o au americanii la costum cu obiecte care ajung să-i dețină și cu high life style doar pentru că e o normă a societății pe care ești obligat să o respecți. Asta pentru că nu ești special. Ascultați aici plevelor: Nu sunteți speciali. Nu sunteți fulgi unici de zăpadă. Voi sunteți făcuți din aceeași materie organică în descompunere ca tot ce vă înconjoară. 


Se dedică bunului meu prieten și fost coleg de facultate, Dinu George

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Închisoarea Îngerilor

Portocala mecanică

Cronica de film: Inglourious Basterds